Expoziția de pictură a artistului plastic Mihai Puricel, găzduită în sălile Scriptorium și Pergament ale Bibliotecii Naționale a României, este un prilej de bucurie și de emoție, în același timp pentru că, pe lângă amploarea evenimentului generat de numărul considerabil de lucrări, peste 60, avem prilejul să admirăm și compoziții care nu au mai fost expuse până acum, ce aparțin mai multor etape din creația artistului, dar și o serie de desene, de studii după mari maeștri sau simple notații eliberate de orice sarcini picturale, care, pot spune că au stat la baza formării sale artistice.
Putem astfel să considerăm această expoziție ca fiind una retrospectivă ce pune în valoare un parcurs artistic complex din care distingem cu ușurință preocupările sale de-a lungul timpului, parcurs ce validează locul binemeritat a lui Mihai Puricel în cadrul artei românești contemporane.
Remarcăm în primul rând, indiferent de perioada căreia îi aparține lucrarea, modalitatea prin care artistul se detașează de real, asimilând și reproducând în felul lui acel ”sentiment al spațiului”, cum îl numește Blaga, un spațiu asupra căruia artistul se fixează ca asupra unei părți integrante a ființei sale. Vedem însă cum treptat în peisajele sale, majoritare în această expoziție, se îndepărtează de acel figurativ caracterizat de puternice repere descriptive, Mihai Puricel ajungând să-ți conceapă lucrările ca pe o continuare firească a unei meditații interioare.
Astfel prinde contur tot mai mult ideea cuibului, a acelui spațiu al intimității și siguranței pe care mai degabă îl simți, nu îl vezi, al femininului și masculinului, acel căuș al sufletului în care te retragi atunci când ai nevoie de liniștea ce transgresează realul. Iar acest spațiu nu-și poate găsi corespondentul decât în universul rural care se pretează la asocieri din cele mai subtile. Cerul, dealuri și văi, turle, clopotnițe, sate văzute dintr-o perspectivă aeriană devin din nuclee figurative, repere recurente ce sunt unificate de linii directoare sau de jocurile fascinante ale asocierilor cromatice ce surprind prin armoniile create.
……………………………………………………………………………………………………………………………………… 
……………………………………………………………………………………………………………………………………….
De asemenea, parcurgând lucrările sale, remarcăm cum raporturile cromatice de albastru și verde, au devenit emblema picturii sale. Poate de aici vine senzația pe care, cel puțin eu o am când îi privesc lucrările, că a pictat chiar aerul acela tare de munte, care îți taie respirația dar îți limpezește gândurile. Puține sunt lucrările în care ocrul roșiatic sau brunurile stabilesc dominanta cromatică, poziționare lor în această expoziție stabilind o serie de accente în discursul vizual general.
……………………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………………….
Desprinderea de orice aluzie formală explicită, de descriptivul facil, o remarcăm și în lucrările în care elementul central îl constituie scara, a cărei semnificație creștină ne trimite cu gândul la scara din visul lui Iacov, la treptele virtuților și la Dumnezeu. Mihai Puricel concepe aceste lucrări urmărind ca încărcătura simbolică să nu depășească însă stadiul de sugestie, construindu-le formal prin linii verticale directoare și cromatic prin dominanta albastră, știindu-se că această scară atinge cerul.
……………………………………………………………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………………….
Oprindu-mă la naturile sale statice cu flori, îmi păstrez opinia pe care am avut-o din prima clipă când le-am văzut, și anume că în aceste lucrări artistul urmărește în primul rând acea expresie de redare a unei unități atmosferice în care valorile plastice sunt stabilite în funcție de armonia de ansamblu. Mihai Puricel reușește să imprime lucrărilor sale, cu măiestria marilor noștri maeștri, acea senzație în care formele iau naștere din substanța atmosferei care le înconjoară, surprinzând în același timp prin culoare parfumul acestora.
Închei aici micul meu discurs critic în care a vrut doar să punctez câteva repere care să ajute nu atât la descifrarea lucrărilor lui Mihai Puricel, cât mai ales la dirijarea, în spațiul nostru de receptare, a ideilor și conceptelor pe care artistul le-a exprimat vizual în lucrările sale.
Roxana Bărbulescu – critic de artă
