“De la concret la abstract”, dacă am auzi acest titlu, fără să știm absolut nimic despre eveniment, ne-am gândi că reunește lucrările unei expoziții de grup, dar, odată intrați în acest spațiu generos al Galeriei Dialog, ne-am da seama că pătrundem într-un univers al unui singur artist: Dumitru Macovei.
Deși tablourile lui din această expoziție reprezintă doar un fragment al parcursului său artistic, ele stabilesc repere concrete ale creației sale din perioada recentă 2016 – 2017 ce poartă amprenta personalității unui artist aflat în deplină maturitate artistică.
Diversitatea modalităților de configurare a spațiului pictural împart întreaga expunere în grupuri distincte fără să existe, însă, o cezură, trecerea de la o manieră de execuție la alta făcându-se în mod organic, fără a se exclude între ele, având în elementul cromatic distinct un factor vizual unificator ce se regăsește în fiecare compoziție. Astfel, fie că umplu suprafețe mari, precum acel galben al câmpurilor de rapiță, cerul Cântărețului singuratic sau zidurile caselor din compozițiile geometrizante, fie că sunt doar accente, precum cele care vibrează în naturile statice cu flori, elementele cromatice, tentele pure de galben, roșu, verde și albastru, se regăsesc în fiecare tablou la aceeași intensitate, unificând și definind întreaga concepție plastică de răstălmăcire a concretului.
Dumitru Macovei nu se sfiește să “îmbrace” cerul în roșu sau verde, așa cum remarcăm în lucrări precum Terasă în Sighișoara sau Sacru și profan, marea lui nu este albastră, ci galbenă, casele sale din Brezoi nu au nimic recognoscibil în geometrismul lor, ci sunt un joc de planuri colorate, o sinteză arhitecturală.
Cromatica dobândește în mod deliberat, în întreg procesul de creație al lui Dumitru Macovei, rolul unui instrument solistic ce imprimă un ritm compoziției și stabilește un raport valoric între forme subliniind o relație logică între acestea și dezvăluind privitorului diversitatea atitudinilor artistului în fața modelelor alese spre a fi redate plastic.
Nu pot trece cu vederea un aspect al carierei lui Dumitru Macovei, acela în care s-a dedicat picturii monumentale, pentru că regăsesc în pictura sa de șevalet influențe ale artei sacre, din rădăcinile căreia a extras, involuntar, acea prețiozitate cromatică a frescelor, acele acorduri pe care le-a potențat și le-a pus într-o relație în directă consonanță cu stările lui de spirit și cu viziunile sale asupra realului pe care le-a redat pe pânză. Pentru că, înainte de toate, pictura sa este o întrepătrundere de stări interioare generate de acele locuri pitorești care l-au impresionat, precum Moineștiul, Brezoiul, Sighișoara, de acele colțuri intime ale unui cerdac sau de buchetele de flori pe care le-a integrat într-un spațiu familiar.
Chiar și atunci când optează pentru lucrări care se îndreaptă spre abstract, așa cum remarcăm în Evadare din concret – în care elementele figurative încep să-și piardă din realism – sau în seria de pânze intitulate Compoziții, dezarticularea spațiului bine definit își găsește sprijin în relaționarea cromatică, în dialogul dintre transparență și opacitate, dintre suprafața compactă și tușele dinamice.
Pot afirma cu convingere că, indiferent de tematica abordată, Dumitru Macovei, înzestrat cu un sentiment autentic al spațiului și un spirit de observație ce pătrunde până la esența materiei, alege în lucrările sale, printr-o stabilitate și echilibru compozițional, să exploreze în primul rând expresivitatea plastică a culorii, fiecare tablou al său fiind un prilej de exaltare a acesteia.
Privind în ansamblu această expoziție, este evident că Dumitru Macovei este un artist care, indiferent de modalitatea în care a ales să se exprime, pornind de la concret și ajungând până la abstract, a realizat un model personal al mecanismului creator, s-a “jucat” cu materia picturală, imprimând lucrărilor sale o marcă specifică, specială care demonstrează larga deschidere către o percepție a actului artistic care îi va dinamiza în permanență demersul creator.
Roxana Bărbulescu – critic de artă
