Marian Voinea este un artist a cărui operă însumează o multitudine de experiențe pe care viața, privind retrospectiv, i le-a oferit cu un scop bine întemeiat. Anii de studiu, pe care i-a parcurs în mod cursiv cu acea tenacitate a omului care-și cunoaște cu exactitate menirea, i-au consolidat fundația pe care și-a construit întreaga carieră artistică. Școala de artă din Constanța, Liceul de artă „Nicolae Tonitza” și Academia de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” din București, perioada americană, reîntoarcerea în București și, la final, în Constanța sunt punctele fixe între care Marian Voinea și-a trasat, într-o manieră ciclică, întregul destin artistic.
Afinitatea pentru grafică, în special pentru gravură, i-a completat originalitatea viziunii plastice, iar ceea ce regăsim în expoziția organizată de Muzeul de Artă din Constanța poate fi privit ca jurnalul unui artist care a găsit formula ideală de a-și exterioriza, cu multă pasiune și libertate, trăirile interioare.
M-am oprit la ideea de jurnal pentru că prima mea senzație, după ce i-am văzut lucrările, a fost că ele sunt încărcate de o mare intimitate, pe care, cel mai adesea, o regăsim doar în atelierul unui artist. În acest spațiu expozițional te simți înconjurat de lucrări care au memorie, și nu una oarecare, ci una afectivă, cu toate că temele abordate de artist nu au, în mod direct, trimitere către emoțional.
Sentimentul despre care vorbesc ar putea fi declanșat de multitudinea de portrete pe care le remarcăm în grafica lui, chipuri care alcătuiesc un bogat univers uman. Astfel, majoritatea compozițiilor sale ilustrează tipologii și atitudini umane care dialoghează, sau nu, între ele, iar această apetență a lui Marian pentru portretistică este pusă în valoare de o remarcabilă stăpânire a tehnicii desenului și gravurii.
Dar, ceea ce le scoate dintr-o posibilă și rigidă clasificare este nota de modernitate pe care Marian le-o conferă atât prin spontaneitatea redării, indiferent de tehnica pe care o utilizează – aquaforte, aquatinto, peniță, acuarelă -, cât și prin simplificarea compozițională ce rezidă din capacitatea artistului de sintetizare și de redare a caracteristicilor fizionomice esențiale, doar prin câteva linii sigure, hașuri modulate sau laviuri ce conferă compozițiilor un tip de picturalitate specific graficii.
Chipuri, mimici, gesturi, atitudini, fragmente de aripi toate incizează
câmpul imaginii prin prezența lor vie. Marian, în lucrările sale, nu
vizează generalul, ci particularul care este dat, în special, de viața
interioară a personajelor sale sau de statutul social al lor. El extrage
din ansamblul trăsăturilor acestora doar cât consideră că îi este
necesar să redea ceea ce a urmărit de la bun început, rezultatul fiind,
de cele mai multe ori, cel de simplificare a imaginii. Nu descripția
este cea care domină, de cele mai multe ori, compoziția, ci notația
spontană, sugerarea sau, altfel spus, sugerarea este suficientă pentru a
reda descripția.
Lucrările lui Marian au viață, iar dorința de
libertate pe care a resimțit-o în suflet toată viața, indiferent de
vârstă, o regăsim în special în reprezentările cailor, pe care îi
surprinde în diverse ipostaze și cărora le conferă multă mobilitate și
dinamism. Se simte cât de mult a iubit aceste animale.
Același remarcabil simț al formei îl observăm și în redarea, în diverse posturi, a nudului, cu precădere a celui feminin. El nu urmărește să-i sporească senzualitatea integrându-l într-o anumită ambianță, ci îl redă într-o formulă plastică specifică studiului după model. Astfel, atenția îi este îndreptată mai mult spre studiul anatomic, iar modele lui sunt golite de trăiri și își pierd personalitatea în favoarea formei.
Privind încă o dată lucrările din această expoziție pot spune fără nicio urmă de îndoială, că Marian Voinea este un artist care a lăsat o amprentă în spațiul artistic românesc și nu pot să nu-mi exprim, încă o dată, regretul că nu este astăzi lângă noi, decât prin lucrările sale, pentru a ne bucura împreună de această expoziție.
Roxana Bărbulescu, critic de artă
