Iolanda Bădăluță se înscrie în rândul tinerilor artiști români pentru care arta reprezintă un mod de viață. Fie că se refugiază în pictură, fie în meșteșugul artelor decorative – deja îi știm pasiunea pentru vitraliu -, viziunea sa artistică este mereu îndreptată către uman, către emoția văzută în toate formele ei posibile: de bucurie, de tristețe, de speranță, de dragoste. De aceea reperăm o diversitate emoțională în tot ce a realizat până acum în plan artistic.
Ceea ce ne propune Iolanda în expoziția de față, intitulată sugestiv ”Și povestea lor cine o spune?”, mă determină să afirm, cu certitudine, că ne atinge cea mai sensibilă coardă a sufletului, dar nu o face într-o manieră brutală, care să agreseze, ci într-una emotivă, dar suficient de dramatică astfel încât să resimțim acut impactul unei realități dureroase, precum cea a războiului. Lucrările ce ne înconjoară astăzi sunt rezultatul unei munci începute cu câțiva ani în urmă, iar pentru realizarea lor, Iolanda a avut nevoie de o perioadă de timp mai îndelungată pentru simplul motiv că au o greutate emoțională atât de mare, încât după finalizarea fiecăreia dintre ele Iolanda a simțit nevoia unei reîncărcări și a unei echilibrări sufletești pentru a putea începe o nouă lucrare ce se prefigura, de altfel, a avea o aceeași încărcătură.
Fotografiile care au circulat în mediul on-line, potențate de relatările referitoare la războiul din Siria care au abundat în presă și în jurnalele de știri, au constituit o sursă inepuizabilă pentru Iolanda. Cu toate acestea, nu trebuie să privim lucrările ei ca pe niște relatări de război, ci, mai degrabă, trebuie să le percepem ca pe filele unui jurnal vizual. Este povestea lor, a copiilor, dar jurnalul este al Iolandei pentru că toate poveștile sugerate de fotografii sunt trecute prin filtrul ei sufletesc impregnându-le astfel cu propria sensibilitate.
Mamă, unde ești?
Lupta între viață și moarte
A plâns în timp ce picta, a aprins lumânări și s-a rugat pentru sufletele lor, iar aceste trăiri intense pe care le-a avut în timp ce picta, le regăsim în expresiile copiilor, în privirile lor, în cromatica dominantă a compozițiilor sau în maniera în care a pus fiecare tușă, cuțitul de paletă fiind instrumentul cel mai potrivit pentru a crea efectele dorite. De aceea în lucrările ei nu apar multe din detaliile din fotografii, suprimarea voită a acestora facilitând scoaterea în evidență a celor 2 elemente esențiale ale acestei serii: privirea copiilor, așa cum vedem în lucrările Lupta între viață și moarte, Mamă, unde ești? sau Stai! Oamenii mari fac rău, și tragicul sau aparent neverosimilul situațiilor surprinse în fotografii, așa cum vedem în lucrările Spre lumină, Ultimul sărut – Execuția sau Uite ce jucărie am găsit – Glonțul.
Stai! Oamenii mari fac rău
Ultimul sărut – Execuția
Practic, compozițiile Iolandei sunt o ilustrare a efectelor războiului oglindite pe chipurile de copii. Fiecare privire a acestora ne dezvăluie un amalgam de sentimente, de trăiri, nefirești pentru vârsta lor, iar regăsirea pe același chip atât a durerii, cât și a inocenței, asociate antagonic, nu poate fi posibilă decât pe cele ale unor copii. Deși războiul i-a maturizat înainte de vreme, chipurile lor păstrează un dram de inocență care, cumva, poate fi considerat ca generator de speranță.
Uite ce jucărie am găsit – Glonțul
Pe de altă parte, n-ar trebui să uităm că mulți dintre copiii sirieni s-au născut când războiul era în toi, motiv pentru care normalitatea a căpătat alte coordonate, de aceea ei nu au putut face diferența dintre viața pe timp de pace și cea pe timp de război. Acest contrast de sentimente este cel mai bine redat în lucrarea Ghiocei în piatră – Copilărie furată în care putem sesiza cum, deși diferența de vârstă dintre cele două surori este mică, puterea lor de înțelegere a evenimentelor ce se petrec în jurul lor este foarte diferită.
Ghiocei în piatră – Copilărie furată
De asemenea, nu pot să nu remarc tenta simbolică pe care Iolanda a imprimat-o tablourilor sale, fie prin inserarea discretă a unor elemente, precum trandafirul alb din lucrarea Filă de destine arse – regăsirea de după, știut fiind că sirienii le dădeau soldaților care-i apărau câte o sticlă de apă și un trandafir, fie prin structurarea întregii compoziții, precum cea intitulată SOS Salvați copiii, în care imaginea bărcilor supraîncărcate cu care sirienii fugeau din țară a fost simplificată la imaginea unei simple bărci de lemn distruse, trasă la mal cu multă determinare de către un bărbat, în care se disting, plăpânde, 5 personaje translucide, personificare, de fapt, a tuturor sufletelor din acea barcă.
Filă de destine arse – regăsirea de după
Și cum orice poveste trebuie să aibă un final, cel ales de Iolanda este unul plin de speranță, de credință în puterea rugăciunii pe care a personificat-o în lucrarea Doamne, adă pace – Ruga, o compoziție a cărei simplitate vizuală este încărcată de complexitatea mesajului: rugăciunea unui copil pentru alți copii.
Doamne, adă pace – Ruga
Roxana Bărbulescu, critic de artă
