BARBULESCU Sergiu

Mă numesc SERGIU MARIUS BĂRBULESCU sau SBM

..nu știu de ce am pus M de la Marius la urmă … poate am scris în ordinea numărului de folosiri ale prenumelui…. poate pentru că lumea nu știe că mă cheamă și Marius.

M-am născut în Bistrița acum 45 de ani, pe când mașinuțele erau făcute din metal.Țin minte asta pentru că-mi plăcea să le demontez și să le montez la loc. Apoi am început să combin elemente dezmembrate și să-mi construiesc propriile jucării.

În Craiova, unde m-am mutat cu părinții, m-am înscris la Casa Pionierilor și am fost îndrumat spre pictură de către profesorul Gheorghe Ciuchete, care ni se adresa cu “dragii moșului”, deși era de vârsta mea acum.

Drumul meu a urmat firesc către Liceul de Artă, la pictură, avându-l ca profesor pe Miky (Mihail) Trifan care ne vorbea despre cocoșei și bile de sticlă colorată ce creau un univers artistic dincolo de coala de hârtie, pensule, creion, cărbune și culori, o lume care ne apropia de ceea ce înseamna artă.

În liceu studiam ca apucații, până noaptea târziu, în atelierele din care ne dădeau portarii afară pentru că trebuiau să stingă lumina. Aveam acea plăcere de a lucra, dar și o mare dorință de a intra la facultate.

Lucrarea de diplomă, coordonată de Gregorian Rusu, a constat într-o compoziție monumentală care avea un ritm al formelor și al culorilor pe care l-am transpus pe un portativ, ajutat de o colega de la muzică.

Deși eu credeam că studiasem mult în liceu ….m-am străduit doi ani să intru la pictură, dar, după primul an de facultate, m-am mutat de la plastice la decorative, la secția metal a lui “Moș Adam”, deoarece îmi doream să învăț meșteșugul de a face obiecte pentru a putea face cum trebuie un obiect – instalație. Astfel, prima expoziție la care am participat a fost “Instalația – limba cea mai vorbită” unde am expus un Autoportretizator.

Ca și Autoportretizatorul, la Craiova am expus o altă instalație care te invita să te conectezi la ea, Aparatul de colectat lacrimi, lucrare ce a ajuns în colecția particulară a lui Jacques Derrida.

Tema pe care am ales-o la examenul de licență a fost tot un tip de mecanism: Animal urban.

Ion Grigore m-a întrebat la prezentare cum arată un animal rural? Răspunsurile ar fi că:

Este posibil să fie același animal, să simtă la fel dar să arate diferit deoarece se hrănește cu alte elemente….

Este posibil să arate la fel, dar să simtă diferit în funcție de cine se reflectă în mecanismele lui…

Este posibil ca Animalul urban să fie un animal rural văzut de un om care locuiește la oraș…

De fapt Animalele urbane au o doză de rural pentru că nu sunt o oda a urbanului, ci mai degrabă, un semnal de alarmă asupra a ceea ce înseamnă universul urban față de dimensiunea umană.

După terminarea facultății am mai păscut o mica turmă de Animale urbane prin pășunile expoziționale…

În lucrări foloseam oglindirea ca element de introducere a privitorului în obiect și, poate nu întamplător, am ajuns să lucrez la o agenție de publicitate care avea ca semnificație a logo-ului oglindirea și ca specializare, zona industrială cu mașinăriile ei. Aici mi-am petrecut mai mult timp depărtându-mă de animalele urbane, rămânând mai aproape doar de mecanismele lor.

Ștefan Câlțea, profesorul meu din anul I, spunea că este bine să studiem chiar dacă nu vom deveni artiști ci frizeri, pentru că ești văzut altfel dacă, în timp ce tunzi, vorbești despre Rembrandt.

Nu m-am făcut frizer, nici nu am vorbit despre Rembrandt, dar studiul m-a ajutat să fac din plasă sudată, sârmă, oțel beton, cuie și caiele niște lucrări, expuse la Galeria de Artă Buzau, ce vorbeau într-un limbaj plastic despre firma care le producea, dând o notă personală produselor clientului pentru care lucram la agenție. De ajutor mi-au fost atât studiul culorii și al desenului făcute de-a lungul scolii, cât și studiile pentru sticlă la tema Apa dată de Silviu Dancea, cred că în anul 2 sau 3 de facultate, dar, mai cu seama, studiul de înțelegere a metalului și a tehnicilor acestuia sub îndrumarea lui Bogdan Hojbotă….

Dar să revenim la animalele noastre urbane … sau nu…

Pentru a păstra plăcerea de a face obiecte, am ținut sporadic un jurnal cu întrebări, mai exact cu obiecte care înregistrează stări sau gânduri sub formă de întrebări… un fel de “de ce” uri pt oameni mari…înmagazinate în obiecte care, deși sunt făcute să înmagazineze informație, le-am forțat să înmagazineze sentimente.

Cred că obiectele acestea au ajuns mai aproape de rural deși sunt concepute de un orășean care muncește la niște mașinării de manipulat imagini…

Deci obiectele au mâncat gânduri rurale din mâna unui orășean…

Așa am ajuns eu de la “dragii moșului” la Mos Adam și de la mașinuțele din copilarie, trecând pe lângă cocoșeii și bilele colorate – rude îndepartate cu turma de animale urbane-, la jucariile de oameni mari și la “de ce”- urile acestora.

un fel de CV SBM 2016