Începând din 2017, după expoziția personală pe care am vernisat-o împreună, am început să urmăresc îndeaproape parcursul artistic al lui Aurelian Broască, să-i deslușesc căutările și să-i admir rezolvările pe care le-a găsit la tot ce a dorit să ilustreze în lucrările sale. Încă de la acea expoziție i-am remarcat apetența pentru portret, pentru tipologii și atitudini umane, pe care însă nu le-a inclus în compoziții clasice academiste, ci le-a adus în contemporaneitate prin includerea lor în compoziții moderniste. Aurelian este, fără îndoială, un foarte bun și experimentat portretist, iar în această expoziție ne propune o continuare a seriilor dedicate chipurilor, fizionomiilor umane având, însă, ca tematică generală confesiunea.
Indiferent de forma de manifestare, prin pictură, sculptură sau chiar performance, prezența confesiunii se regăsește peste tot și are conotații extrem de complexe, dar Aurelian a ales să o includă în lucrările sale pe aceea încărcată de subilitate, acea confesiune perceptibilă doar pentru buni observatori, dar poate cea mai sinceră pentru că, spre deosebire de cuvinte, expresiile fețelor sau privirile, uităturile nu mint. De aici cred că vin și expresiile ”are o sinceritate în privire”, ”i se citește totul pe față” și multe altele.
Astfel, la baza discursului său vizual stau amintirile adânc întipărite în memoria vizuală, imagini fugitive ale unor oameni pe care i-a întâlnit întâmplător, cu care s-a intersectat în diverse situații, mai mult sau mai puțin plăcute, dar care l-au impresionat prin sinceritate și onestitate, caracteristici specifice oamenilor simpli. Și, cu măiestria unui bun observator și portretist, Aurelian a imortalizat în lucrările sale chiar acele momente unice întipărite pe chipurile lor, preț de o secundă poate, acele momente care preced vorbele ce vor depăna povestea, confesiunea.
A surprins și imoralizat chiar acel punct de inițiere al unei confesiuni , susținut, în mare măsură, de o gestică a mâinilor. Mâna mamei care își ține protector copilul în brațe, mâna unei bătrâne ce ține o floare sau a femeii care ține, probabil, o scrisoare. Toate personajele sale au o poveste pe care doresc să o împărtășească
Ceea ce am apreciat întotdeauna la artist, privind și retrospectiv, a fost știința asimilării și adaptării sugestiilor stilistice culese din panorama întregii istorii a artei, cu precădere din cea a Renașterii sau a Barocului, perioade de referință pentru artist în consolidarea propriului stil, iar aceste caracteristici apar elocvent în lucrarea dedicată bunului său prieten Marian Voinea. Vedem aici fragmente din lucrările lui Caravaggio și Rembrandt, iar gestul măinilor lui Marian fac trimitere la gestul mîinilor lui Aristotel și ale lui Platon din Școala din Atena a lui Rafael, ideea ce se desprinde aici fiind cea agreată de Aurelian conform căreia la temelia unui artist adevărat trebuie să stea arta înaintașilor săi, studiul după lucrările lor.
La începutul discursului meu am menționat modernismul ce se desprinde din lucrările lui Aurelian și când am spus-o m-am gândit în mod special la cel compozițional. Modernismul lui stă în maniera de redare a personajelor sale ce plutesc, imponderabile, într-un spațiu nedefinit, caracterizat de o ambiguitate a planurilor și a axelor de orientare. Este un spațiu pe care Aurelian îl duce până la abstractizare pentru a scoate în evidență portretele extrem de fin redate, în compunerea căruia controlează cu măiestrie, desigur, fiecare efect pictural al tușelor, fiecare dozaj al culorilor și fiecare dominantă cromatică.
Remarcăm în expoziție și două peisaje pe care le-aș considera ca fiind confesiunea pe care artistul o face privitorului legat de modul în care vede el peisajul și maniera pe care o alege pentru a-l reda pe pânză.
Aurelian nu a căutat să surprindă ca un impresionist efectele luminii asupra naturii, ci a dorit să surprindă și să redea visual atmosfera locurilor vizitate, precum lacul unde-i place să meargă la pescuit cu Răducu sau zona Muzeului din Adamclisi. Printr-o orchestrare subtilă a paletei cromatice și o distilare a realului în registre rafinate, peisajele lui Aurelian sunt configurate după principiile unei estetici personale și sub impulsul propriei sensibilități ce depășește condiția documentară de veduta.
Viziunea sa artistică legată de redarea fizionomiilor umane aflate în pragul confesării își găsește corespondent și în lucrările realizate în tehnica acuarelei în care remarcăm o simplificare a scriituri picturale și o spontaneitate în redarea trăsăturilor dominante ale chipurilor umane ce demonstrează calitatea de bun desenator a lui Aurelian. Apelând la o paletă coloristică redusă la diluate tonuri de brun, verde, roșu sau albastru, precum și la efectele de transparență specifice acestei tehnici, el reușește, printr-o siguranță a desenului, să realizeze, din câteva trăsături de penel, o serie de fizionomii ce vin să le completează pe cele redate pe pânză.
Roxana Bărbulescu, critic de artă