Cred că munca cea mai plăcută a unui critic de artă este aceea de a vorbi despre lucrările unor copii-artiști pentru că ceea ce aștern ei pe suportul destinat picturii are o doză imensă de inocență ce ajunge atât de ușor în inima oricui încât tot ce aș putea eu să spun despre pictura lor nu poate fi decât o completare minoră, o punctare a unor direcții către care ar trebui să-și continue drumul artistic sau o subliniere a unor calități pe care le-am remarcat în lucrările lor din această expoziție.
Modul de exprimare prin pictură al copiilor înglobează o multitudine de calități pe care nu o regăsim în pictura ariștilor consacrați. O primă mare calitate este lipsa inhibiției, mult mai pregnantă la vârste fragede, ce-și pierde din intensitate pe măsură ce intervin reguli impuse, la care se adaugă firesc acea imaginație ce balansează între tematica sugerată de îndrumător și propria inspirație care nu are limite, soluțiile compoziționale generate de aceste calități având un farmec specific datorat stângăciilor, văzute în sens pozitiv, generate de libertatea gestului.
O altă calitate specifică este aceea prin care fiecare copil reușește să transmită prin pictură sa ceea ce are în suflet. Astfel lucrarea MONICĂI BEIU este mai mult decât o umbrelă aruncată în ploaie, este o evadare în lumea culorilor, lume în care ea se relaxează; TEODOR NANU, MATEO LUCA sau DRAGOȘ GROSU explorează valențele infinite ale culorii, ale contrastelor, remarcându-se în lucrările lor ușurința cu care construiesc cromatic compozițiile, combinând ceea ce au învățat la cursuri cu ceea ce simt ei.
De asemenea capacitatea instinctivă a copiilor de a utiliza în mod deosebit culoarea în redarea sentimentelor, de a se exteriroza prin culoare, constituie modul cel mai direct de comunicare. Astfel sentimentul bucuriei este redat cu atâta candoare și simplitate de GEORGE ALEXANDRU CRISTEA-MIC, dar și de LUCA ZOLTAN sau ANASTASIA CODREANU a căror lucrări ne captează atenția printr-o cromatică vie, întărind idee conform căreia pictura, prin culoare, este generatoare de emoții.
Plăcere a actului creator la care se adaugă și un strop de magie, caracteristică universului copilăriei, transpare atât în lucrarea MAREI MARA ENACHE ce-și concentrează atenția în redarea cu delicatețea unei pensulații fine a fragilității aripilor zânei, cât și în cele ale GEORGIANEI ANDRIEȘ, compoziții ce iau naștere prin „întipărirea gândurilor pe o foaie plină de culoare”, cum ne spune chiar ea. Speranța MAREI CRISTEA-MIC prin simbolismul reprezentării, acea creangă ce are la capete muguri de flori, ne demonstrează profunzimea gândirii acestei fetițe de numai 9 ani, gândire simbolică pe care o remarcăm și în lucrările CRISTIANEI BITERE ce vede cum infinitul are marea lui sau în compoziția perspectivală a DELIEI ANDRONIC cu copaci în culorile toamnei reprezintând drumul spre infinit.
Aventura culorii se continuă și în autoportretul BIANCĂI MUNTEANU, o combinație interesantă între calmul chipului ce te trimite la arta bizantină a icoanelor și frenezia cromatică pe care o remarcăm în realizarea părului, în compoziția, cu trimiteri la zona rurală, frumos echilibrată cromatic a MELISEI ANDREEA BERDEI, precum și în armonia cromatică a lucrării GIORGIEI MARIN sau a peisajului lui ȘTEFAN IFTENIE, toate caracterizate, pe lângă și de o bună înțelegere a regululir compoziționale și de o încărcătură emoțională interioară.
Dorința de a folosi culoarea, limbajul cromatic fiind cel mai ușor de folosit încă de la cele mai mici vârste, știut fiind cum culoarea fascinează din prima clipă și dă libertate copilului de a construi cu ușurință forme chiar înainte de a ști să scrie, această dorință o simțim din plin în universul DARIEI TRIF, concentrat în trei bobocei, sau în cel al IOANEI GEAMĂN, MARIEI TEODORA TRIF, MARIEI JAFARIAN. Aceste mici pictorițe, de numai 4, respectiv 7 și 8 ani, prin spontaneitatea desenului și naivitatea specifică vârstei fragede ne transmit și nouă bucuria sentimentului simplității, a inocenței.
Altul este registrul în care se înscriu lucrările EMMEI IFTIME, MARIEI PORUMB, ale lui ŞTEFAN ANDREI sau CRISTIN ROTARU. Deja se remarcă în lucrările lor o maturitate a gândirii plastice, o aprofundare a cunoștințelor pe care le-au dobândit la cursurile de pictură. Compozițiile lor câștigă în echilibru și culorile sunt mai bine dozate, fiind evidente tendințele de apropiere de arta lui Van Gogh și chiar de cubism, dar îmi place să văd că totuși și-au păstrat ceva din inocența copilăriei
Dacă ar fi să rezum tot ce am spus până acum, aș folosi doar patru cuvinte: culoare, magie, bucurie, copilărie. Pe toate le regăsim în lucrările din această expoziție, indiferent de vârsta celor care le-au realizat, indiferent de subiectele alese și de modul de realizare. M-a surprins să aflu că Van Gogh este în momentul de față pictorul de care se simt atrași cei mai mulți dintre ei, după Leonardo da Vinci și Nicolae Grigorescu. Sunt sigură că în timp își vor schimba opțiunile și e firesc să o facă pentru că deocamdată sunt în formare.
Mă bucur în același timp și pentru că arta este pentru acești copii un mijloc de relaxare, de detașare și de comunicare și-mi doresc să fie și de acum încolo chiar dacă nu vor îmbrățișa profesia de artist plastic. Îi sfătuiesc să păstreze această dorință de a picta în suflet pentru că sensibilitatea pe care practicarea artei o imprimă asupra fiecărui om îl ajută să privească altfel viața, să treacă mai detașat peste obstacole găsindu-le mai ușor rezolvarea.
Nu vreau să-mi închei discursul cu un citat al unui scriitor sau artist celebru, pentru că pe lângă lucrări, m-au impresionat și gândurile micilor artiști, așa că voi cita frumoasele cuvinte ale Mariei Porumb care mi se par că esențializează conceptul acestei expoziții: “Arta pentru mine înseamnă totul. Când pictez simt că eu controlez totul. Arta este oxigenul pe care mi-aș dori să-l respir mereu.”
Roxana Bărbulescu – critic de artă