Adus pe lume la 16 August 1953 în București și de o vreme aflat în căutarea propriilor sale limite.
A fost povățuit de pictorul Constantin Andronic pe care îl cunoaște din 1975.
Audient la Universitatea Națională de Arte, clasa Prof. ion Bitzan.
Expoziții personale: 1982, 15, 1991, 1998, 1999, 2001, 2003, 2012, 2017.
Lucrări aflate în colecții particulare din țară și străinătate.
……………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………
“Mihai Puricel este un mare iubitor al naturii şi un impătimit peisagist. Pentru el peisajul nu este doar un motiv agreabil de reprodus pe pânză ci unul de studiu, de exerciţiu cromatic şi grafic, de inţelegere a vieţii in toată forţa sa primordială şi de identificare cu ea. Recunoscându-şi micimea “de praf suflat in univers” – cum a spus Tudor Arghezi – pictorul se doreşte asimilat in măreţia verde, acaparatoare şi perenă prin puterea propriei regenerări ciclice. Plasat cu şevaletul într-un loc privilegiat de unde ochiul său exersat poate percepe toate nuanţele oferite de pământ şi cer, autorul se lasă în voia variaţiunilor pe aceeaşi temă. Punctul de observaţie aproape că nu se schimbă. Se schimbă doar paleta, în funcţie de ora zilei a cărei evanescenţă a surprins-o din câteva tuşe, în tempera. Pentru a nu beneficia de posibilităţile revenirilor, Mihai Puricel a ales această tehnică unde este necesară sigurantă absolută, curaj şi rapiditate. Exigent cu sine până la duritate, el nu face nici un compromis şi lucrează cu furia celui care este constient că nu mai poate întâlni încă odată în viaţă acele culori şi acele jocuri ale norilor pe cer, deşi nu-şi modifică poziţia din care cercetează natura înconjurătoare şi nici anotimpul care este, cu constanţă, vara. De la complex la esentializat, de la descriptiv la sintetic, de la redarea pură, nemodificată, a realităţii la schematizări realizate prin reducerea elementelor la pete, Puricel pendulează, cu eleganţă şi discreţie, spre sugestia de peisaj, încercând evadări spre abstract. Preferinţa sa se îndreaptă spre orele serii ori spre zilele innourate si ploioase, când contrastele nu sunt atât de mari. Lucrează, în general, in dominante de culoare cu propensiune pentru tonalităţile reci. Dar, atunci cînd gama rece tinde să devină prea gravă, compoziţia este luminată de un acoperiş oranj sau un nor galben. Pentru a evita paralelismul intre cer şi pământ care apare, in chip inevitabil, în peisaj, el îl rupe cu câte o denivelare, un deal, un pâlc de arbori, o căpiţă, toate plasate în planul al doilea. Agitaţia şi concentrarea volumelor e destinată totdeauna punctului principal de vedere în vreme ce linistea se asteme în primul şi în ultimlul plan. Profunzimea, fuga spre infinit, conduce la visare, aduce echilibrul interior şi odihna. lar autorul doreşte să-i ofere privitorului momente de odihnă în faţa lucrării sale – acelei inegalabile trăiri interioare pe care le-a încercat el insuşi în mijlocul magnificei naturi. De aceea el caută echilibrul total şi alege raportul de 2/2 intre cer şi pământ. Atunci când dă, insă, o pondere mai mare celui dintîi, pictorul recurge la aerarea nuanţelor solului, la luminarea paletei astfel ca între cele două elemente să se facă o trecere lină, aproape insesizabilă. O mare atenţie acordă norilor. Aceştia sunt galben – oranj, când albaştri, când violeţi, cînd roz, arar albi căci în ei rezidă intreaga spectaculozitate cromatică a compoziţiei. Cu o mişcare rapidă, ca o şfichiuire de bici, ca o eliberare, plasticianul aşterne caligrama norilor. Este un fel de semnătură un fel de concluzie a efortului aperceptiv în faţa grandoiasei Naturi pe care Mihai Puricel doreste să o preamărească fiecare din lucrările sale. “
26 ian. 2001
ADRIAN – SILVAN IONESCU