

Evenimentul la care suntem cu toții astăzi prezenți în cadrul Sălii Pergament a Bibliotecii Naționale a României este mai mult decât o expoziție, este o aducere aminte, o rememorare, așa cum o spune, de altfel, titlul expoziției. Este, rememorarea artistului Marian Voinea care a plecat mult prea devreme dintre noi, lăsând în urmă prea puține lucrări pentru cât de multe ar mai fi avut de spus dacă drumul său nu ar fi fost întrerupt atât de devreme. Dar este și o aducere aminte și a omului Marian Voinea a cărui prietenie sinceră, necondiționată, a reușit să-i aducă laolaltă pe acești minunați artiști care ne onorează astăzi cu lucrăril lor. Cu îngăduința lui Aurelian și a lui Virgil, îmi permit să spun că Marian este, de fapt, curatorul acestei expoziții, curatorul spiritual, pentru că pe parcursul întregii lui vieți a știut să lege prietenii care au rezistat în timp, dovadă fiind acest eveniment.

Încă de la expoziția precedentă de la Muzeul de Artă din Constanța, Pelerin la el acasă, odată cu studierea în amănunt a vieții și activității sale am remarcat o serie de evenimente care au condus la o anume ciclicitate în tot ce i s-a întâmplat de-a lungul timpului: s-a născut și a murit în Constanța, deși mare parte din viață și-a petrecut-o pe alte meleaguri, 27 este ziua de naștere, 27 este ziua morții, și alte câteva concordanțe. Transgresând totul în zona vizualului, mi-am imaginat cum linia vieții sale descrie un cerc ce a unit mai multe puncte, repere ale parcursului său artistic, dar și preocupări recurente atât din punct de vedere al tematicii, cât și cel al tehnicilor folosite.

Cum e și firesc pentru un grafician, Marian, în realizarea lucrărilor sale, a utilizat o varietate de tehnici specifice acestui gen artistic: de la gravură în aquaforte sau aquatinto, la desen în peniță, creion sau cărbune și acuarelă – cu ajutorul cărora a ilustrat tipologii și atitudini umane în compoziții moderniste în care nu a vizat generalul, ci particularul. Redate prin linii sigure și hașuri modulate în intensitate și completate de laviuri mai mult sau mai puțin discrete, chipuri cu mimici firești sau voit exagerate incizează câmpul imaginii prin prezența lor vie. Este de remarcat faptul că nu descripția este cea care domină compozițiile sale, ci notația spontană, sugerarea sau, altfel spus, sugerarea este suficientă pentru a reda descripția.

Dacă la expoziția precedentă la baza discursului meu a stat asocierea expunerii cu ideea de jurnal de artist, încărcat de intimitatea atelierului, în special datorită numeroaselor studii după cai, după mâini sau după model, ce însoțeau majoritar compozițiile cu portrete, de această data ideea centrală este aceea de uman, de portret. De aici a plecat într-un fel și dorința de a invita să expună prieteni apropiați lui Marian care l-au păstrat în amintire așa cum era el un artist desăvârșit, dar și un om pentru care valorile unei prietenii adevărate i-au cultivat caracterul.

Privind expoziția și din această perspectivă, pot spune că cercul a căpătat tridimensionalitate și s-a trasformat într-o sferă, la constituirea căreia au contribuit toți artiștii expozanți prin intermediul lucrărilor lor. Mai mult decât atât, după ce am primit fotografiile lucrărilor pe care fiecare le-a propus spre a fie expuse, fără să fi discutat în prealabil despre o anumită tematică am constatat că toate se susțin și se completează reciproc pentru a descrie, într-o manieră originală, fațete ale vieții lui Marian, de la căutări, sentimente, experiențe sau trăiri ce țin de viața cotidiană, până la cele ce țin de viața religioasă, sacră care i-au adus alinare în ultima parte a vieții.

Astfel, deși fiecare lucrare este scoasă din contextul unor expoziții personale pentru a fi expuse aici, esența lor o întregește firesc pe cea a acestei expoziții: cea de rememorare. Astfel, spațiul expozițional devine un spațiu al gândurilor, căutărilor și trăirilor lui Marian transpuse vizual de către prietenii săi prin mijloace plastice specific fiecăruia.

Mergând pe firul narativ al expoziției, aș vrea să prezint, pe scurt, fiecare lucrare, Aș dori să încep cu cea a maestrului Mircia Dumitrescu, Antropologie biblică, ce aduce în discuție cea mai complexă disciplină, după părerea mea, cea a antropologiei care se îndreaptă, în cazul de față, spre zona biblică. Lucrarea este o adevărată transpunere grafică a spontaneității gestului cu care incizează placa de lemn, ca suport al gravurii, pentru a crea trasee grafice angulare completate de curbe și contracurbe.

Impozanta lucrare a sculptorului Laurențiu Mogoșanu, Arhanghelul Mihail, ne menține în zona sacrului. Construită în volume simple, epurate de detalii și păstrând într-un mod firesc materialitatea brută a lemnului, lucrarea ne induce ideea de veghe și de ocrotire în același timp.

O apropiere de latura introspectă o putem remarca în lucrarea lui Dumitru Cojocaru, Taxă decor la primul zbor înafara eului, un adevărat asamblaj sculptural de elemente cu materialități diferite a căror fragilitate și masivitate se află într-un echilibru perfect, dar și în cea a lui Sergiu Bărbulescu, Animal urban cu injector de imagini, care semnifică o cutie neagră a urbanului ce înmagazinează stări și elemente ale acestuia recompunându-le în obiecte care reflectă sentimentul față de oraș.

Lucrarea lui Ioan Medruț, Cerc fereastră, reprezintă o abordare a timpului într-o cheie constructivistă, în care elemente simple, brute, nefinisate din lemn alcătuiesc un ansamblu geometrizant ce redimensionează gândirea figurative.

Rămânând în zona tridimensionalului, Ovidiu Ionescu ne demonstrează prin lucrarea sa The same cum se poate obține din porțelan volume fragile de o mare finețe și expresivitate, ca într-o caligrafie a formelor.

Gravura Elenei Hlodec, Începutul sfârșitului, și cea a lui Marius Martinescu, Metaphisique, ne poartă într-o lume fabuloasă ce oscilează între hiperrealism și metaforă în care forța de sugestie a grafismului, susținut de tehnica Aquaforte, se îmbină cu cea picturală, facilitată de tehnica aquatintei.

Preocuparea pentru arta textilă a artistei Anna Maria Orban se resimte în gravura Floare necunoscută, datorită manierei în care structurile fibrelor textile sunt transpuse grafic în reprezentarea vegetalului.

Diversitatea tehnicilor de redare este completată de cele două acuarele, cea a Mariei Petcu Chioibaș, Desprindere, ce îți crează impresia că desenul și forma sunt făcute din lumina, iar cea a lui Ilie Chioibaș, Reflex, ce poate fi văzută ca o oglindire a orasului distorsionat în transparențe de culoare.

Părăsind zona graficii, ne îndreptăm în cea a picturii cu lucrarea lui Marius Barb Barbone, Geneza unei aripi, care este una plină de ritm, de joc, al juxtapunerilor de linii și culoare, de întretăieri ce anima întreaga suprafață compozițională, controlată însă cu subtilitate. În lucrarea lui Cătălin Guguianu, RedHOOTER, semnalele cromatice distribuite spontan, suprapunerile și transparențele de culoare, traseele grafice și inserțiile cu litere de staniol implică imperativ privitorul într-o călătorie în abstract. Lucrarea lui Gheorghe Zvarici, Malurile II, este o sensibilă desprindere de concret în care malurile își imprimă materialitatea pe suprafata tabloului într-o sensibilă diluție a realului. Această lucrare vine ca o rememorare a lungilor discutii ale lui George cu Marian despre maluri.

Aurelian Broască închide cercul rememorării cu lucrarea sa, Biblioteca, în care regăsim portretul lui Marian redat cu finețea unui bun portretist, într-o manieră care deja îi este caracteristică lui Aurelian.
Roxana Bărbulescu, critic de artă




