Lucrările artiștilor Filialei Constanța a UAPR ne oferă, în cadrul acestei expoziții, o imagine de ansamblu a preocupărilor, tendințelor stilistice și viziunilor artistice, înscriind cu succes Salonul de iarnă în seria evenimentelor expoziționale pe care Filiala Constanța a UAPR le organizează în București cu scopul de a promova pe simezele capitalei artiști constănțeni de generații diferite. Printr-o diversitate stilistică și o particularitate a limbajului care individualizează fiecare personalitate artistică în parte, expoziția reprezintă o sinteză a nivelului valoric al acestei Filiale, un periplu estetic ce se articulează într-un mod armonios, printr-o libertate de expresie și o varietate de tehnici abordate.
Dacă luăm ca punct de reper expoziția precedentă, Salonul de vară, putem recunoaște cu ușurință amprentele stilistice ale multor expozanți, majoritatea păstrându-și în lucrările prezente linia proprie și un traseu bine definit, cu înclinații spre figurativ sau nonfigurativ. În categoria unui figurativism calm și echilibrat, în care fiecare își pune în valoare temperamentul, viziunea și capacitățile de colorist, aș include peisajele lui Tudor Mirescu, care, prin manipularea materiei cromatice, dă dovadă de o capacitate de a construi sintetic, ale lui Niță Manolescu, ce extinde unitar culoarea pe spații largi și ajunge la o simplificare a limbajului, ale lui Niculaie Morarescu, ce-și construiește peisajele printr-un geometrism al tușelor sau ale Laurei Nistorescu Seniuc, în care sensibilitatea își găsește expresia deplină în armonia cromatică discretă a ansamblului. Compozițiile echilibrate, atât cromatic, dar și structural ale lui Florin Ferendino contrastează cu realismul lucrărilor soților Botezatu ce dezvăluie pe de-o parte o calitate a preciziei cu care sunt redate frumusețile ascunse ale realității obișnuite ale litoralului, în cazul lui Cătălin Botezatu, și pe de alta, o încărcătură de luminozitate și o claritate tonică, în cazul lucrărilor Eugeniei Leca Botezatu.
Lucrările lui Adrian Chilipirea și cele ale lui Constantin Grigoruță se află la polul opus, introducându-ne într-un spațiu de o reală forță vizuală, în care spontaneitatea gestualistă și libertatea de expresie cromatică sunt pilonii principali ai unei reprezentări nonfigurative. Înscriindu-se într-un mod asemănător de abordare plastică, Sînziana Romanescu urmărește în lucrările sale să redea efectele suprapunerilor și întrepătrunderilor de culoare, folosindu-se de puterea de sugestie a acestora.
La granița dintre figurativ și abstract, Ignat Ștefanov, dă dovadă de un curaj asociativ al tonalităților reci și calde, mereu surprinzătoare prin armoniile create, peisajele sale ajungând a fi forme emblematice supuse unui ușor proces de abstractizare.
Lucrarea Alexandrei Bădilă concentrează pe suprafața ei o întreagă scenografie a personajelor Vechiului Testament, de la Adam și Eva, la șarpele biblic, într-o viziune care incită la căutare, la o descifrare a narațiunii. Simplitatea compozițională a lucrării Danei Călcâi Gherghe păstrează aceeași nota de esențializare a personajului redat, de simplificare a trăsăturilor pe care am întâlnit-o și în alte lucrări ale sale, personaj căruia îi imprimă o stare de contemplare impasibilă.
Constanța Petrescu-Dănilă ne introduce în sfera motivelor populare, a scoarțelor țărănești printr-o modalitate interesantă de a pune în ecuație relația dintre culoare și simbol, ca într-o țesătură. Într-o cromatică selectivă bazată predominant pe roșu, Loretta Băluță își construiește compozițiile într-un joc modular de semne geometrice, integrate unei structuri fanteziste ce trimit la ideea de suflet pereche. Pentru Lelia Rus, fantasticul literaturizant din Metamorfozele sale a creat o lume în care sugestia realului, care devine metaforă, și imaginarul se întrepătrund armonios.
Privite în opoziție, lucrările Mariei Teodorescu și ale lui Marcel Grigore sunt exemplificări ale modalității de reprezentare a chipului și corpului uman, opoziția constând în aportul liniei și culorii în realizarea acestora, de la monocromia și redarea fidelă a Mariei, la păstrarea spontaneității specifice crochiului și o dispunere energică a tușei de culoare în cazul lui Marcel.
În compozițiile lui Aurelian Broască transpar portretele realiste ale persoanelor apropiate, soția și copiii, intercalate cu desenele copilărești ale lui Răducu, sau autoportrete ce surprind diverse expresii fizionomice ale stării de bucurie, furie sau calm, această integrare a realismului în suprafețe difuze de culoare, într-o aparentă, dar bine studiată neglijență, fiindu-i deja specific lui Aurelian. La fel și în cazul lucrării lui Alex Baciu, cu trimiteri suprarealiste, regăsim apetența artistului de a integra portretul în structuri cromatice, în mase compacte și contrastante de culoare.
Doina Misian își adjudecă modalitățile de expresie vizuală specificii graficii dând lucrărilor sale un mod de expresie personal de redare a unor forme și siluete emblematice, abia sugerate, învăluite în lumină și întuneric deopotrivă, asemănătoare unor radiografii difuze.
Descoperim în tablourile miniaturale ale Iolandei Manolescu o îmbinare a delicateții cu priceperea de a asocia diverse materiale textile, viu colorate și cu densități variate, asamblate decorativ printr-o rețea de cusături și broderii.
Atașat temei peștelui, așa cum am remarcat și în expoziția precedentă, Alex Șerbănescu ne propune trei lucrări realizate într-o tehnică mai puțin uzitată, cea a cianotipiei, ce constă dintr-un proces de imprimare monocromă fotografică pe un suport preparat în prealabil chimic și expus luminii UV, cel mai des folosită fiind hârtia, Alex alegând însă pentru lucrările sale sticla, efectul rezultat în urma acestei tehnici fiind potențat de suprafața aurie a fundalului care îi conferă o patină metalică.
Suprafețele lucrărilor lui Velula Filiz, într-un adevărat joc caleidoscopic al dispunerii diverselor obiecte: rotițe, șpanuri, sârme sau table, un mixaj de materiale de mici dimensiuni, capătă o expresivitate și o dinamică ce-i este deja specifică lui Velula, un geometrism controlat și echilibrat.
Ca încheiere a acestor observații sintetice a majorității lucrărilor din expoziție, vreau doar să mai punctez faptul că Salonul de iarnă nu reprezintă decât un eșantion al unei activități artistice ce pare să aibă o dinamică destul de intensă dacă e să iau în considerare rapiditatea cu care s-au mobilizat artiștii pentru a participa la această expoziție cu lucrări noi, meritul fiind în mare parte și al președintelui Filialei Constanța, Aurelian Broască.
Este de apreciat cum fiecare și-a imprimat pe pânză, hârtie sau sticlă căutările, trăirile, emoțiile într-un mod care să îi reprezinte, demonstrând, prin intermendiul lucrărilor expuse, că această filială constănțeană din care fac parte dispune de un nucleu de artiști ce se dedică unor problematici care să fie în primul rând în concordanță cu resursele lor interioare.
Roxana Barbulescu, critic de artă