Reîntâlnirea cu lucrările Manuelei Toderaș au avut mereu același efect asupra mea, cel de pătrundere într-o altă dimensiune, într-o lume în care emoția depășește pragul banalității, al rutinei, într-un spațiu al echilibrului în care interiorizarea și exteriorizarea sentimentelor, a trăirilor și stărilor de tind spre mistic sunt mai presus de orice.
Privite din această perspectivă, lucrările Manuelei ne cheamă la un dialog, la o conversație vizuală. Invitația de a pătrunde, prin intermediul lor, în complexa lume interioară a unui suflet sufi, generată de contactul direct cu poemele lui Rumi sau de Cele patruzeci de legi ale iubirii ale scriitoarei Elif Shafak, îndemnul de a percepe cu simțurile noastre universul atât de intim al artistei, în care nu este loc decât pentru dragoste, vine odată cu descifrarea treptată a compozițiilor sale.
De ce treptată? Pentru că tendința de a vedea mai întâi latura decorativă a lucrărilor sale este firească, dar odată ce te lași prins în povestea lor în care un detaliu îl dezvăluie pe celălalt, un simbol te trimite la altul sau un gest își cheamă corespondentul într-o înlănțuire firească nu poți să nu asculți povestea până la capăt, pas cu pas, imagine cu imagine.
Odată trecută linia primului contact, este ușor de remarcat în lucrările sale cum toate elementele grafice se leagă, au o cursivitate și o spontaneitate dată de asocierea lor cu mișcarea într-un spațiu nedefinit. Naturalețea ce transpare din siguranța cu care Manuela trasează liniile prin care definește formele, personajele, combinarea simbolurilor într-un fecund joc al imaginației, imprimă lucrărilor sale un dinamism în care elementele figurative și non-figurative relaționează armonic.
Nimic nu este pus la întâmplare, fiecare detaliu, aparent nesemnificativ, fiecare asociere este guvernată de reguli impuse de o gândire liberă, dar și sintetică în același timp, compozițiile sale grupându-se coerent în jurul stărilor și trăirilor pe care le are atunci când pătrunde în esența poeziilor sufite. Fereastra, poarta (elemente ce simbolizează trecerea dintr-un spațiu în altul), tabla de șah reinterpretată ca joc decorativ, cercul, cupele, dualitatea feminin-masculin, accentuată cromatic de roșu-albastru, simbolurile focului și apei, echilibrul yin-yang, alb-negru sunt elemente recurente în lucrările Manuelei ce depășesc frumusețea formală. Toate compozițiile au la bază ideea schimbului de energie dintre două entități ce se transformă continuu, neremânânând captive în aceeași stare, ce își preiau atributele una de la cealaltă, completându-se reciproc într-un echilibru constant.
Inserarea discretă a dervișilor în unele lucrări prefigurează seria amplă destinată în totalitate acestora, Manuela reușind în aceste lucrări să ilustreze mai mult decât starea de extaz mistic, cât mai ales starea de captare și transmitere a energiei divine ce vine chiar din relația de iubire a celor două personaje din seria precedentă. Pornind de la lucrări cu o oarecare staticitate, caracterizate de o grafie delicată a dervișilor și un joc subtil al suprafețelor de alb și negru, Manuela ajunge la acele compoziții pline de dinamism în care elementele cinetice ale mișcării de rotație ale dervișilor sunt transmise atât prin liniile ondulate ale veșmintelor, cât și prin dispunerea culorii într-o dinamică a tușelor.
De semenea, mișcarea este redată și prin fragmentarea sau disocierea culorilor curcubeului, ajungând în unele lucrări atât la o descompunere analitică a corpului, cât și la o structurare a spațiului, prin fragmentarea lui ca într-un mozaic, geometrizarea cromatică a acestuia trimițând vizual la stările de transă induse de acele mișcări de rotație.
Liniile curbe ale veșmintelor și gestica brațelor ridicate pot fi interpretate ca fiind un echivalent plastic al cupelor, alt element pe care Manuela îl utilizează ca simbol de sine-stătător în multe compoziții ale sale în special în cele în care a experimentat ideea de clopot-cupă. Într-un joc al texturilor, inserarea în compozițiile cu derviși a elementelor textile, dantelă, tul, accentuează sentimentul de senzualitate, de căldură a materialului care învăluie și protejează, firele de ață preluând rolul liniei din grafică, cel de a descompune spațiul sau de a trasa direcții.
Ca o reîntregire a poveștii sale, Manuela introduce în spațiul expozițional o serie de obiecte: eșarfe, cărți, printre care și cea care a marcat-o profund într-o anumită etapă a vieții, romanul scriitoarei Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii, o tablă și piese de șah, carpete persane, un ibric cu ceai, o rodie, versuri de Rumi redate în grafia persană pe fâșii de hârtie, obiecte a căror semnificație simbolică specifică lumii persane sporește complexitatea discursului său vizual mai ales că toate își găsesc corespondent în compoziții.
Expoziția Manuelei Toderaș trebuie să o privim în ansamblu, și, dacă se poate, rotindu-ne, nu pentru a intra în transa dervișilor, ci pentru a ne arăta bucuria prezenței noastre în acest univers sufi construit de Manuela.
Roxana Bărbulescu – critic de artă