Expoziția de pictură a artistului plastic Virgiliu Parghel, găzduită de Galeria Dialog, reunește o serie de lucrări, datând din ultimii trei ani, 2015 – 2017, ce reflectă maniera de lucru pe care o abordează în această etapă a carierei sale artistice, o manieră pe care a adoptat-o din dorința de a reforma radical viziunea pe care a avut-o asupra picturii sale din perioadele timpurii, de a părăsi linia pe care a urmat-o ca elev a lui Corneliu Baba, tendințe de desprindere pe care le sesizăm de-a lungul timpului în lucrările sale, ca un adevărat crescendo.
Virgiliu a simțit nevoia de “altceva”, iar deosebitul simț plastic și admirabila forță de expresie, calități dobândite în cei peste 50 de ani de pictură fără intrerupere, s-au concretizat în aceste compoziții al căror principal scop a fost cel al experimentărilor, al căutărilor. Pentru că, așa cum îi place artistului să spună: “nebunia și frumusețea picturii este atunci când începi să riști“, această modalitate de a privi arta resimțindu-se în tot ceea ce pictează.
Guvernate de acest principiu, lucrările sale sunt o succesiune neașteptată de imagini care ne dezvăluie permanenta îmbinare dintre găsirea originală a soluțiilor de ordin artistic sau tehnic (modalități de configurare ce țin de compoziție, tușă, culoare, de combinare a lor pe pânză), și vibrația interioară pe care artistul o resimte în fața complexității vieții, a lumii înconjurătoare.
Exemplificarea acestor stări se extinde și în titlurile lucrărilor, dar mai ales în explicațiile pe care Virgiliu simte nevoia să le mărturisească, a poveștilor care stau în spatele fiecărui tablou într-o perfectă comuniune cu acesta. Supiera albastră este o supieră cu ridichi negre cumpărate din Piața Matache, dar și regina înconjurată de supuși, Autoportretul în roșu cu pălărie are în spate evenimentul din Piața Victoria “Cine nu sare, nu vrea schimbare, dar și principiul artei ca o permanentă căutare, Doina și covor este Un vis de pictor în fața unei femei frumoase, Decembrie la Balcic reprezintă dealurie de cretă, cerul, marea, dar și sentimentul de fericire simțit când pictează febril în stradă.
Coordonatele stilistice în care se situează lucrările sale, apropiate de anumite caracteristici ale curentului expresionist, nu sunt condiționate de tematică. Ele impun fiecare o estetică proprie a cărei paletă se întemeiază pe culori contrastante, roșu, albastru, verde, așa cum remarcăm în lucrările Ciprian, Sfântul Gheorghe omorând balaurul ori Cutia cu bijuterii, sau pe efecte cromatice neobișnuite datorate suprapunerilor succesive de pastă consistentă, ca în Povestea unei bunici, Autoportret în atelier sau Fetița cu ochi albaștri. Bazate pe o concepție compozițională în care întretăierile de tușe pline de vitalitate și zone dense culoare, așternute cu cuțitul de paletă, ce conferă suprafețelor picturale o arhitectură puternică, tablourile sale includ personaje ce au un hieratism aparte redat prin stilizări angulare ce păstrează câte un element specific celui portretizat, făcându-l ușor de recunoscut.
Eliminând categoric tiparele intelectualizate ale unei viziuni evident realiste sau apropiate de un decorativism facil, și în cazul naturilor statice sau a peisajelor, Virgiliu Parghel păstrează aceeași manieră dinamică și același spirit de a descompune formele pentru a le descoperi sensul interior, ascuns dincolo de rațiune, de a se juca cu texturile și consistența pastei.
Sentimentele, amintirile sunt prezente la aceeași intensitate în Natură cu balalaică și floarea soarelui sau Între oglinzi, ca și în Iarnă în Doctor Felix sau Trafic în Buzești, toate având capacitatea de a evoca vizual trăirea artitului.
Depărtându-se de redarea de tip tradițional, Virgiliu Parghel metamorfozează, prin pictura sa, datele realului într-o viziune plastică personală, în care păstrează structurile formale particulare și le reorganizează în compoziții care, de cele multe ori, trec dincolo de seducția ochiului, de frumusețea dulceagă, ilustrând mai degrabă frenezia expresionistă a experimentării.
Privind întreaga expoziție, pătrunzând în sensurile fiecărei lucrări în parte, nu mi-a fost greu să concluzionez că Virgiliu Parghel face parte dintre acei artiști pentru care viața înseamnă artă, iar arta reflectă la rândul ei întreaga lui viață. Este o existență în care include totul: de la persoane dragi pe care le-a portretizat, Doina, copiii, nepoții, prieteni apropiați, până la peisaje (pretexte ale ilustrării unor stări generate de frumusețea lor); de la naturi statice în care include obiecte apropiate, familiare atelierului său, sau bucătăriei unde îi place să-și petreacă timpul când nu pictează, până la lucrările cu tematică religioasă și, nu în ultimul rând, existența ce-l include pe el, autoportretele sale fiind cea mai sinceră confesiune.
Roxana Bărbulescu – critic de artă